Fabule

Un bou ca toti boii, putin la simtire,
In zilele noastre de soarta-ajutat,
Si decat toti fratii mai cu osebire,
Dobandi-n cireada un post insemnat.

- Un bou in post mare? - Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntampla in oricare loc:
Decat multa minte, stiu ca e mai bine
Sa ai totdeauna un dram de noroc.

Asa de-a vietii vesela schimbare,
Cum si de mandrie boul stapanit,
Se credea ca este decat toti mai mare,
Ca cu dansul nimeni nu e potrivit.

Vitelul atuncea plin de bucurie,
Auzind ca unchiul s-a facut boier,
Ca are clai suma si livezi o mie:
"Ma duc, zise-ndata, nitel fan sa-i cer."

Far-a pierde vreme, vitelul porneste,
Ajunge la unchiu, cearca a intra;
Dar pe loc o sluga vine si-l opreste:
"Acum doarme, zice, nu-l pot supara."

- "Acum doarme? ce fel! pentru-ntaia data
Dupa pranz sa doarma! Obiceiul lui
Era sa nu saza ziua niciodata;
Ăst somn nu prea-mi place, si o sa i-o spui."

- Ba sa-ti cauti treaba, ca mananci tranteala;
S-a schimbat boierul, nu e cum il stii;
Trebuie-nainte-i sa mergi cu sfiala,
Priimit in casa daca vrei sa fii."

La o mojicie atata de mare
Vitelul raspunde ca va astepta;
Dar unchiu se scoala, pleaca la plimbare,
Pe langa el trece, far-a se uita.

Cu mahnire toate baiatul le vede,
Insa socoteste ca unchiu-a orbit:
Caci fara-ndoiala nu putea crede
Ca buna sa ruda sa-l fi ocolit.

A doua zi iarasi prea de dimineata,
Sa-i gaseasca vreme, la dansul veni:
O sluga, ce-afara il vedea ca-ngheata,
Ca sa-i faca bine, de el pomeni.

"Boierule, zise, asteapta afara
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu."
- "Cine? a mea ruda? mergi de-l da pe scara.
N-am astfel de rude, si nici voi sa-l stiu."

"Cat imi sunt de urate unele dobitoace,
Cum lupii, ursii, leii si alte cateva,
Care cred despre sine ca pretuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntamplare:
Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.
Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate
Este egalitate.

Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste,
Numai pe noi mandria nu ne mai paraseste.
Cat pentru mine unul, fiestecine stie
C-o am de bucurie
Cand toata lighioana, macar si cea mai proasta,
Caine sadea imi zice, iar nu domnia-voastra."

Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare
Samson, dulau de curte, ce latra foarte tare.
Catelul Samurache, ce sedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Si ca nu au mandrie, nici capricii desarte,
S-apropie indata
Sa-si arate iubirea ce are pentru ei:

"Gandirea voastra, zise, imi pare minunata,
Si sentimentul vostru il cinstesc, fratii mei."

- "Noi, fratii tai? raspunse Samson plin de manie,
Noi, fratii tai, potaie!
O sa-ti dam o bataie
Care s-o pomenesti.
Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie,
Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti?"

- "Dar ziceati..." - "Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevarat vorbeam,
Ca nu iubesc mandria si ca urasc pe lei,
Ca voi egalitate, dar nu pentru catei."
Aceasta intre noi adesea o vedem,
Si numai cu cei mari egalitate vrem.

Cu urechea pleostita, cu coada-ntre picioare,
Cainele, trist si jalnic, mergea pe o carare.
Dupa indestul umblet, iata ca-l intalneste
Un magar, si-l opreste:
"Unde te duci? ii zise,
Ce rau ti s-a-ntamplat? Sii, parca te-a plouat,
Asa stai de mahnit."

- "Dar, sunt nemultumit.
La imparatul Leu in slujba m-am aflat:
Insa purtarea lui,
De e slobod s-o spui,
M-a silit in sfarsit sa fug, sa-l parasesc,
Acum cat alt stapan; bun unde sa-l gasesc?"

- "Numai de-atat te plangi? magarul intreba;
Stapanul l-ai gasit, il vezi, de fata sta.
Vino numaidecat la mine sa te bagi:
Eu iti fagaduiesc
Nu rau sa te hranesc;
Nimic n-o sa lucrezi, nici grija n-o sa tragi."

"Asculta-ma sa-ti spui: e rau a fi supus
La oricare tiran; dar sluga la magar
E mai umilitor, si inca mai amar."

Leul, de multa vreme, ridicase ostire,
Sa se bata cu riga ce se numea Pardos;
Caci era intre dansii o veche prigonire,
Si galcevire mare, pentru un mic folos.

Vrea, adica, sa stie
Cui mai mult se cuvine
Sa tie pentru sine
Un petic de campie
Si un colt de padure, de tot ne-nsemnator,
Ce despartea tinutul si straturile lor.
Acum sange mult curse, si multe luni trecura,
Far-a se putea sti
Cine va birui.
Elefantul nasos,
Si bivolul pieptos,
Cu lupul coada-lunga
Multe izbanzi facura.

Fiecare tulpina era plina de sange.
Ici se vedea un taur jumatate mancat;
Langa el un tovaras ce zbiara si il plange;
Colo, un porc salbatic fara doua picioare;

Si mai la vale, vulpea se tavaleste, moare,
Oftand dupa curcanii ce inca i-au scapat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De doua coarne groase in inima patruns.

Leul, vazand ca lupta nu se mai ispraveste,
Trimise la maimuta, vestita vrajitoare,
Ce spun ca stia multe, si ca proorocea
Intamplarile toate, dupa ce se trecea:

Trimise, zic, la dansa sa-i faca intrebare.
Cum poate sa ajunga sfarsitul ce doreste.
Ea se puse pe ganduri, tusi, apoi raspunse,
Rozand cu multumire darurile aduse:

"Ca sa poata-mparatul lesne sa biruiasca,
Trebuie sa jertfeasca
Pe acel ce in oaste e decat toti mai tare,
Mai vestit in razboaie, mai vrednic si mai mare."

Auzind astea leul stranse a sa ostire:
"Lighioanelor! zise, viu sa va dau de stire
Ca astazi din noi unul trebuie sa murim:
Asa va proorocul. Ramane-acum sa stim
Cine este mai tare.

Cat pentru mine unul, cum vreti... dar mi se pare
Ca nu prea sunt puternic, caci patimesc de tuse."
Vulpea era aproape: "Ce-are a face! raspunse,
Inaltimea ta esti
Oricat de slab poftesti."

- "Dar si puterea noastra
E indestul de proasta",
Strigara tigrii, ursii, si cu un cuvant toate
Lighioanele-acelea ce erau mai coltate.

"Nu ramane-ndoiala", le raspunse-mparatul.
Iepurele, sarmanul - crez ca-l tragea pacatul,
Sau pacate mai multe
De mosii lui facute -

Veni sa-si dea parerea. Dar toti, cat il zarira,
Asupra-i navalira.
Ia vedeti-l! strigara. Cu buna-ncredintare
El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, si nu-i placea sa moara
Ca sa ne faca noua biruinta usoara!
Pe el, copii! Luati-l: el are sa-mplineasca
Ce ne-a zis proorocul din porunca cereasca!"

Cainii atunci sarira
Si-n grab' ti-l jupuira.
Se afla vreo tara, unde l-asa-ntamplare
Sa se jertfeasca leul? Nici una, mi se pare.
Nu stiu cum se urmeaza, nu pricep cum se poate,
Dar vaz ca cei puternici oriunde au dreptate. 

V-am spus, cum mi se pare, de nu iti fi uitat,
Ca lupul se-ntamplase s-ajunga imparat.
Dar fiindca v-am spus-o, voi inca sa va spui
Ceea ce s-a urmat sub stapanirea lui.

Auzind imparatul ca-n staturile sale
Fac napastuiri multe parosii dregatori,
Ca pravila sta-n gheare, ca nu e deal sau vale
Unde sa nu vezi jertfe mai multi prigonitori1,
Porunci sa se stranga obsteasca adunare
Langa un copac mare;
Caci vrea pe unii-altii sa ii cam dojeneasca,
Si-n putine cuvinte,
Sa le-aduca aminte
Datoriile lor.

Toti se infatisara; si-naltimea lupeasca
Incepu sa vorbeasca
C-un glas dojenitor:
"Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le impliniti?
Nu aveti nici sfiala, nici frica de pacate,
Sa faceti nedreptate si sa napastuiti?
Toate slujbele voastre tara vi le plateste:
Inca, pe la soroace,
Cate un dar va face.
Dar reaua naravire,
Ce o aveti din fire,
Nu se tamaduieste.
Vedeti cu ce morti grele
Se ispravesc din lume
Si cum lasa rau nume
Acei care fac rele.
Ganditi-va ca poate veti da cuvant odata
La-nalta judecata.
Ganditi-va la suflet, si luati de la mine
Pilda a face bine."

Ăst cuvant minunat,
Pe care domnul lup auz ca l-a-nvatat,
Trecand pe langa sat,
La ziua unui sfant, cand preotul citea
Si propovaduia,
Pe multi din dregatori sa planga i-a-ndemnat.

"E! ce ati hotarat, jupani amploiati?
Oare-o sa va-ndreptati?"
Ii intreba atunci inaltimea-mblanita,
Ce purta o manta de oaie jupuita.
"Spuneti, o sa schimbati purtarea-va cea proasta?"

- "Sa traiti la multi ani, dobitocia-voastra,
Raspunse un vulpoi, in slujbe laudat;
Ne poate fi iertat,
Sa va-ntrebam smerit, de vreti a ne-arata,
De unde-ati cumparat postavul de manta?"
Cand mantaua domneasca este de piei de oaie,
Atunci judecatorii fiti siguri ca despoaie. 

Nenorocita privighetoare
Canta-n padure a ei durere,
Natura-ntreaga da ascultare,
Tot imprejuru-i era tacere.
Altii in locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmladietor,
Ce c-o-ntorsura lina, usoara,
Treptat se urca si se coboara,
Plin de simtire, plin de amor.
Eu va spui numai ca despartirea
Si suvenire pline de jale,
Ca nedreptatea, nelegiuirea,
Erau sujetul cantarii sale.
Un magar mare ce-o ascultase,
Si ca un aspru judecator
Capul pleostise, sau ridicase
Cate-o ureche,-n semn de favor.
Iesi-nainte sa-i dea povata,
Si c-o neroada incredintare:
"Am fost, ii zise, aci de fata,
Dar, zau, nu-mi place a ta cantare.
Cu toate-acestea, am nadejdi bune,
De nu iti pare lucru prea greu,
La niste reguli a te supune,
Luand de pilda cantecul meu."
Atunci incepe cu bucurie
Un cantec jalnic si necioplit,
Incat de aspra lui armonie,
Toata padurea s-a ingrozit.
Privighetoarea, fara sfiala,
Zise: "Povata e in zadar;
Caci de-as urma-o, nu e-ndoiala
Ca eu in locu-ti n-as fi magar". 

La un negutator mare
Carui vederea-i slabise
Fara nici o invitare
Un doctor vestit venise.

Cand zic vestit, se-ntelege ca nimeni nu-l cunostea,
Insa avea atestate
Numai in aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin tari care niciodata
Nu au figurat pe harta,
Dar care cu buna seama el nici le-ar fi parasit,
De-ar fi mai avut acolo vreun bolnav de lecuit.

Bunul patimas il crede,
Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi dupa ce ii spune din partea lui Ipocrat
Ca are sa saza astfel o saptamana deplin
Intinde mana... pe masa era un frumos rubin,
Inel de forma antica, vechi suvenir parintesc;
Doctorul il ia, se duce, si ca sa va povestesc
Mai pe scurt, el vine iara a doua s-a treia zi,
Si nencetat, totdeauna, la orice vizita noua
Lua cate unul-doua
Din lucrurile mai scumpe cate in casa gasi.

Cand se-mplini saptamna, pe bolnav il dezlega:
"Uite-te, cum ti se pare, si cum vezi?" il intreba.
"Cum vaz? raspunse bolnavul, imprejurul sau privind
Si din averile sale nimica nemaivazand.

Cum vaz? nu stiu, frate, atat numai pot sa zic
Ca din ce vedeam odata acum nu mai vaz nimic."
Cunosc patrioti politici, care-asa exploatez
Simplitatea populara, si ei singuri profitez. 

Un soarece de neam, si anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Si care in sfarsit, dupa un nobil plan,
Petrecea retirat intr-un vechi parmazan,
Intalni intr-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum ca domnul Raton indata s-a gandit
Sa o ia la picior, nu e de indoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii in pamant,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfant,
Incepu a striga: "De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva iti fac rau? Nu cumva te gonesc?

Binele soricesc cat de mult il doresc
Si cat imi esti de scump, o stie Dumnezeu!
Cunosc ce rautati v-au facut fratii mei,
Si ca aveti cuvant sa va plangeti de ei;
Dar nu sunt cum crezi; caci chiar asupra lor
Veneam sa va slujesc, de vreti un ajutor.

Eu carne nu mananc; ba inca socotesc,
De va vrea Dumnezeu, sa ma calugaresc."
La ast frumos cuvant, Raton induplecat,
Vazand ca Dumnezeu de martor e luat,
Isi ceru iertaciuni si-l pofti a veni
Cu neamul soricesc a se-mprieteni.

Ii duse pe la toti, si il infatisa
Ca un prieten bun ce norocul le da.
Sa fi vazut la ei jocuri si veselii!
Caci soarecii cred mult la fizionomii,
S-a acestui strain atata de cinstit
Nu le infatisa nimic de banuit.

Dar intr-o zi, cand toti ii detera un bal,
Dupa ce refuza si limbi si cascaval,
Zicand ca e in post si nu poate manca,
Pe prietenii sai ceru a-mbratisa.
Ce fel de-mbratisari! Ce fel de sarutat!
Pe cati gura punea,
Indata ii jertfea;
Incat abia doi-trei cu fuga au scapat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit. 

Minuni in vremea noastra nu vaz a se mai face,
Dar ca vorbea odata lemne si dobitoace
Nu ramane-ndoiala; pentru ca de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Si caii lui Ahil, care proorocea,
Negresit ca au fost, de vreme ce-l tragea.
Intamplarea ce stiu si voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un batran pe care il cinstesc
Si care imi zicea
Ca si el o stia
De la stramosii lui,
Care stramosi ai lui ziceau si ei c-o stiu
De la un alt stramos, ce nu mai este viu
Si pe-ai carui stramosi, zau, nu pot sa vi-i spui.

Intr-o padure veche, in ce loc nu ne pasa,
Un taran se dusese sa-si ia lemne de casa.
Trebuie sa stiti, insa, si pot sa dau dovada,
Ca pe vremea aceea toporul n-avea coada.

Astfel se incep toate: vremea desavarsaste
Orice inventa omul si orice duhul naste.
Asa taranul nostru numai cu fieru-n mana
Incepu sa sluteasca padurea cea batrana.

Tufani, palteni, ghindarii se ingrozira foarte:
"Trista veste, prieteni, sa ne gatim de moarte,
Incepura sa zica, toporul e aproape!
In fundul unei sobe taranu-o sa ne-ngroape!"

- "E vreunul de-ai nostri cu ei sa le ajute?"
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Si care era singur ceva mai la o parte.
"Nu." - "Asa fiti in pace: asta data-avem parte;
Toporul si taranul alt n-o sa izbuteasca,
Decat sa osteneasca."

Stejaru-avu dreptate:
Dupa multa silinta, cercari indelungate,
Dand in dreapta si-n stanga, cu putina sporire,
Taranul se intoarse fara de izbutire.

Dar cand avu toporul o coada de lemn tare,
Puteti judeca singuri ce trista intamplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevarata,
Imi pare ca arata
Ca in fiece tara
Cele mai multe rele nu vin de pe afara,
Nu le aduc strainii, ci ni le face toate
Un pamantean de-ai nostri, o ruda sau un frate. 

Ion prinse un uliu si, ducandu-l acasa,
Il lega cu o sfoara,
Langa cotet afara.
De o vecinatate asa primejdioasa
Gaini, cocosi si gaste intai se ingrozira,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obisnuira,
Incepura sa vie cat colea sa-l priveasca,
Inca si sa-i vorbeasca.

Uliul cu blandete le primi pe toate;
Le spuse ca se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar ii pare rau foarte caci el insusi nu poate
La dumnealor sa vie,
Vizita sa le-ntoarca dupa-a sa datorie.

Mai adauga insa ca daca dumnealor
Ii vor da ajutor
Ca sa poata scapa,
El le fagaduieste

- Si Dumnezeu cunoaste cum vorba si-o pazeste -
Ca la orice primejdii va sti a le-ajuta:
Inca din inaltime, el le va da de stire,
Cand asupra-le vulpea va face navalire.

Asta fagaduiala
Nu mai lasa-ndoiala;
Si gainile proaste, ce doreau sa gaseasca
Pe cineva destoinic sa va sa le pazeasca,
S-apucara de lucru: azi, maine, se-ncercara,
Si cu ciocuri, cu unghii, abia il dezlegara.
Uliu-si lua zborul. Dar se intoarse-ndata
Si rapi o gaina, pe urma doua, trei,
Pe urma cate vrei.

"Ce paza este asta? striga una cu jale,
Vorba mariei tale
Era sa ne pazesti,
Iar nu sa ne jertfesti."

- "O! eu stiu foarte bine cuvantul ce v-am dat,
Si ce fel m-am jurat.
Dar cand ma juram astfel, eram legat, supus,
Acum insa sunt slobod si va vorbesc de sus".

Eu, de-as fi fost gaina, nu l-as fi slobozit:
Dumnealor au facut-o si vaz ca s-au cait.
Uliii sunt cinstiti,
Cand sunt nenorociti. 

"Ce bine au sa mearga trebile in padure
Pe imparatul tigru cand il vom rasturna
Si noi vom guverna,
Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o sa jure
Ca nu s-a pomenit
Un timp mai fericit."
- "Si-n ce o sa stea oare
Binele acest mare?"
Il intreba.
- "In toate,
Mai ales in dreptate:
Abuzul, talharia avem sa le starpim,
Si legea criminala s-o imbunatatim;
Caci pe vinovati tigrul intai ii judeca
S-apoi il sugruma."
- "Dar voi ce-o sa le faceti?"
- "Noi o sa-i sugrumam
S-apoi sa-i judecam."
Cutare sau cutare,
Care se cred in stare
Lumea a guverna,
Daca din intamplare
Ar face incercare,
Tot astfel ar urma.